Ce poți vizita în satul Viscri din inima Transilvaniei? 

Normal ar fi să vedem cam de unde pornim. Și la fel de normal am găsit mai multe date.

• Prima ar fi prin anul 1231 cu un act de donație făcut de regele Bela al IV-lea către „Corradus et Danielem”, fii lui Johannes.
• Apoi în 1297 există un act prin care Andrei (regele Ungariei) în care zice că habar nu are până unde se întinde locul numit Viscri, unde erau pământuri deșerte și lipsite de locuitori.
• Primul act unde se arată că ar fi existat o localitate numită Viscri în comitatul Rupea a fost în anul 1400 unde Viscri avea denumirea de Alba Ecclesia (Biserica Albă)
• . Iar în 1500 aici exista o localitate cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci. Ca o paranteză - cei doi săraci erau un fel de oameni fără ocupație, casă etc - oameni ai străzii.

Și cam atât. Majoritatea istoricului acestei localități din județul Brașov se leagă de biserica fortificată de pe vârful dealului.

Ajunși la intrarea în sat am văzut că există un semn de parcare. Am decis să fim niște turiști exemplari și să parcăm acolo unde trebuie. 

Din păcate, așa cum spune vorba, regula este pentru proști. În parcare nu cred că erau mai mult de 10 mașini. Restul le-am descoperit prin sat parcate pe marginea drumului. Eu o să fac un apel să parcați unde trebuie. Știu că pentru mulți regulile sunt făcute pentru alții și ei se bat cu pumnul în piept că nu avem o țară ca afară, dar parcând acolo veți avea parte de o potecă pitorească spre sat. Treceți pe lângă grădinile oamenilor. Vedeți că unele sunt îngrijite, altele nu, aveți parte de o intrare "tradițională pe ulițele satului", poate mai găsiți localnici cu care să vorbiți etc.

Cum am ajuns la subiectul ulița satului trebuie să vă spun de ce am zis că seamănă cu un sat anul 2000. Ulița principală neasfaltată, cu un sanț de scurgere a apei pe partea dreaptă (un pârâiaș). Găsiți animale pe stradă de la vaci la gâște și puțini localnici de zici că satul e părăsit. Casele sunt de 3 tipuri: unele renovate, unele renovate prost și altele nerenovate/părăsite. Cred că dacă mergeți în orice sat săsesc găsiți aceeași combinație de arhitectură si stadiu de degradare (la unele chiar mai rău). Singurul lucru lipsă de pe stradă erau copiii. Nu știu ce copilărie ați avut voi dar eu când mergeam în vacanța de vară la țară găseam satul plin. E adevărat că acum sunt telefoane și calculatoare dar sufletul și viața în sat este dată de oameni...și aici cam lipseau.

De fapt străzile îmi aminteau puțin de un sat din Grecia (cu diferențele de arhitecură specifice) în timpul unei zile toride de vară. Lipseau mesele tradoționale acoperite cu o față de masă alb-albastră. Nu știu de ce dar la asta m-a dus gândul.

Pe lângă lipsa oamenilor am mai văzut o diferență față de satul meu din anii 2000 - nu prea era îngrijit: livezile avea unii copaci rupți și uscați- majoritatea bătrâni, unele case renovate începuseră să se deterioreze, șanțul pe unde curgea apa era plin de buruieni. În fine, poate sunt eu prea critic.

Un alt lucru care m-a surprins la sat e că la început nu vedeam nimic turistic. Ceea este un lucru benefic și rău în același timp. Pentru a mă face înțeles, o să zic doua cuvinte: mănăstirea Voroneț. Spre deosebire de acea zonă aici nu sunt tarabele una lângă alta, restaurantele sunt ascunse privirii, totul pare natural. De partea cealaltă nu pot spune că am găsit o mare varietate de produse la ceea ce era expus și nici prea mulți comercianți (poate nu mai sunt atât de mulți locuitori). 

Tot a venit vorba de locuitori. Am fost la un local din sat, recomandat prin review-uri și cunoștințe. Ne-am așezat la masă frumos (atmosfera draguță, gradină de vară) și am așteptat. Și am așteptat în continuare. Mă uit prin jur, 3 mese ocupate și 2 ospătari. Îmi zic, poate trebuie să mă duc să comand la bar și nu știu eu. Mă duc la bar și mi se spune că o să vină cineva să ia comanda.  Mă întorc și aștept din nou. După aproximativ 30 minute de când am intrat vine o fată și ne ia comandă: 2 sucuri tradiționale din partea locului (ne era frică să comandăm mâncare cu timpul acesta de așteptare). Ne aduce sucurile și oroare se citește pe fața mea. Normal că a greșit comanda. Involuntar începe să mi se deruleze un filmuleț de la un restaurant din Rădăuți. Acolo, o doamnă ospătar din garda veche (50+ ani) vine ia comanda la 4 persoane de la masă. Și noi începem să zicem: felul 1, felul 2, desert, apă, suc, tot tacâmul. Ea nu notează nimic, mulțumește și pleacă. Vă dați seama că am rămas mască și ne-am zis că sigur va ieși un fiasco. A venit comanda: șoc și groază. Totul e a fost unde trebuie, nu a fost uitat nimic, stil și grație. Ce voiam să spun de fapt: dacă nu ai experiență și știi că poți face greșeli nu e umilitor să stai, să înveți și să te perfecționezi. Încrederea în propria persoană trebuie să vină la pachet cu experiență, cunoștințe și practică - nu doar prin mentalitatea sunt bun pentru că așa zic eu.

Ne-am îndreptat ușor-ușor spre biserică. Am intrat să luăm bilete. Doamna de acolo ne-a spus pe scurt o poezie despre ce putem vedea prin biserica fortificată  și cum putem ajunge la turn. Am intrat pe poarta principală și ne-am făcut un plan de bătaie: prima oară biserica, apoi expoziția din Turnul Slăninii și încăperile adiacente. 

Intrând în biserică am observat că este foarte.....mică. Am fost la destul de multe biserici fortificate dar aceasta mi s-a părut a fi cea mai îngustă/aglomerată dintre ele. Acest lucru se datorează felului în care a fost construită și ulterior extinsă de la nivelul de capelă. Se observă din prima că are o arhitectură deosebită cu influențe romanice. Din păcate se mai observă interiorul bisericii nu este renovat. 

Am luat-o spre turn și am urcat pe niște scări de lemn până în vârf. Nu pot spune că peisajul este superb dar nici urât nu este. Se vede o parte din sat, restul turnurilor din cadrul fortificației, cimitirul și cam atât. Oricum ar fi vă puteți da seama că turnul a fost construit unde trebuie: ai o vedere destul de bună spre partea de unde se prespunea că veneau invadatorii (partea sudică).

Am coborât și am intrat să vedem expoziția. Cărți, oale, ulcele, lăzi de zestre, păpuși, costume populare, unelte gospodărești, război de țesut și unelte agricole. Cam tot ceea ce ar trebui să găsești într-un muzeu al satului. Din păcate nu se spune o poveste. Și asta este un lucru destul de trist mai ales pentru turiștii străini pe care îi întâlnești destul de des în Viscri.

Acum urmează partea să vă explic partea care mi-a plăcut: curtea are multă verdeață și destule flori. Este plăcută ochiului, nu obosești și nici nu ai senzația că ești într-un film de groază. Și mi-a mai plăcut un lucru: expoziția de teracotă de Mediaș: foarte multe motive, culori și forme cu explicațiile de rigoare (de la etapa de creație până la ieșirea din fabrică). Mai că aș fi luat un o bucată de teracotă ca suvenir. Dar din păcate nu era pe lista obiectelor de vânzare. Apropo de listă: cam puține lucruri de vânzare pentru turiștii români. Majoritatea cărților și suvenirurilor erau în limba engleză și germană. Și doamna de acolo a recunoscut că nu prea are ce să ne dea.

În drum spre mașină am hotărât să facem o oprire și pe la casa lui Charles. O casă tipic săsească, vopsită în albastru, curte, grădina de zarzavat, hambar cu expoziție si o cafenea. Am intrat, am plătit bieltul și am fost întrebați dacă vrem un ghid. Cred că număr pe degetele de la o mână locurile din România unde mi s-a pus această intrebare. Am acceptat (ghidul este gratuit - dar aș fi acceptat să plătesc pentru așa ceva a fel ca în alte ocazii) și am început.

Dacă la casă nu pot spune că este ceva nemaivăzut, extraorridinar, mirific, în ceea ce privește ghidul - e cu totul altă poveste. Discursul impecabil, presărat cu glume și anecdote. Știa să creeze momente de suspans în poveste pentru elemente banale - pe mine de fiecare dată mă fac să râd astfel de situații. Interacțiunea și răspunsurile la întrebări mergeau la fix, iar dacă nu știa ceva pur și simplu recunostea. Din punctul meu de vedere era tot ceea ce , în viziunea mea, ar trebui să reprezinte un ghid. Am uitat să spun partea cea mai importantă - era elev de liceu/maxim student în primii ani de facultate. Pentru mine aceasta a fost surpriza plăcută pentru vizita de la Viscri.

Să revenim la casă. Pe lângă poveste avem un grajd refăcut unde este o expoziție de pictură și o carte la un preț exorbitant. Nu mai știu exact titlul dar este vorba de toate speciile de plante care se întâlnesc în zonă (sute dacă nu mii). Tot în grajd este o expoziție de pictură cu tablouri care se pot cumpăra. Puțin mai în spate am dat peste un pic atelier de gravură pentru copii unde o studentă la artă arată copiilor ("și puținilor adulți care au curajul să încerce") tehnica gravării. Acum dacă sunteți specialist nu vă așteptați să fie 100% corectă, dar pentru un tip de artă despre care majoritatea persoanelor nu știu mare lucru e un început bun.

Urmează grădina de legume unde copiii din sat au grijă de plante sub îndrumarea unei profesoare. O parte poate fi culeasă de turiști și puteți lasă bani sub formă de donație pentru diverse activități ale copiilor. Scopul este nobil, dar nu vă așteptați ca acei bani să fie folosiți pentru instruirea copiilor pentru NASA. De exemplu, când a fost întrebat de ghid ce i-a plăcut cel mai mult în ultima excursie, un copil răspuns faptul că a stat în piscină. Eu aș lăsa bani pentru pentru păstrarea acestei sincerități.

Trecem pe lângă cafenea și ajungem în zona olărit. Zonă în care un alt student arată cum se fac oale și ulcele (normal că le puteți cumpăra și pe acestea). Lângă este cuptorul de pâine, ni se spune povestea culorilor în care sunt pictate casele săsești și mergem spre camere/odăi. Aici nu pot spune că mi-a atras atenția ceva deosebit - sunt camere tradiționale cu mobilier specific.

Și cam asta a fost cu turul. Ne-am întors la cafenea unde ne-am luat un ceai din 12 plante și am plecat spre mașină.