Mănăstirea Cetățuia - Negru Vodă din județul Argeș (fostul schit Cetățuia)

Zona din jurul mănăstirii Cetățuia este cunoscută din vremuri străvechi. Se spune că aici a fost o cetate dacică dar și un sanctuar dacic. Iar cum în zonă se află și peșteri, nu se putea rata ocazia de a se afirma că aici a fost și unul din sanctuarele lui Zalmoxis. Nu știu dacă e adevărat ceea ce am afirmat mai sus, dar la nivel de poziție strategică nu cred că se putea alege un loc mai bun pentru a se controla valea pe care curge râul Dâmbovița.

Ctitor

În ceea ce privește ctitorul mănăstirii, acesta este învăluit în mister. Cel mai probabil este vorba de voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I. Legenda spune că ctitorul mănăstirii este voievodul Negru Vodă. Să facem o mică paranteză și să spunem cine ar fi Negru Vodă. Nu se știe exact cine este Negru Vodă, la nivelul istoriei existând diverse teorii. În opinia mea, în urma unui conflict avut cu regele maghiar, un anume Negru Vodă care domnea prin Făgăraș, își ia toate rubedeniile și se deplasează spre zona Câmpulung. Deoarece avea relații bune cu localnicii, acesta este acceptat de comunitate și formează Țara Românească. Există anumite izvoare istorice care arată că acest personaj ar fi existat în realitate, alții sunt de părere că Negru Vodă era doar o poreclă. Acum cine știe…nimic nu e sigur. De-aia e legendă…

Să continuăm istorioara. În acest loc s-au adăpostit personaje importante de-a lungul istoriei: Nicolae Alexandru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul (după Bătălia de la Călugăreni), Matei Basarab,  Constantin Șerban (ca urmare a unei invazii tătărăști) sau Constantin Brâncoveanu care era în drum spre Transilvania. Inclusiv Carol I a vizitat ruinele bisericii în timpul domniei. Consider că următorul citat dat de către scriitorul Grigore Pișculescu (Gala Galaction) descrie trăirile celor care s-au refugiat pe această vale: „Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau în Cetăţuie, ce tăiau calea şi viaţa inamicului intrat în valea aceasta. Ne împresoară gândurile, nesiguranţele.."

Cu acest citat spiritual trecem la un alt tip de oameni care și-au găsit un rost în regiune: sihaștrii. La fel ca zona Buzăului, zona Muscelului este cunoscută pentru numeroșii sihaștrii care s-au retras în peșteri. Un sihastru pot spune că iese din anonimat: Ioanichie Schimonah mort în anul 1638. Am spus că iese în evidență pentru că osemintele acestui sihastru au fost găsite într-o peșteră în stare de conservare foarte bună. Aceste moaște sunt singurele moaște întregi ale unui călugăr din acea perioadă (sunt expuse într-o raclă). Din punct de vedere istoric – acest monah se spune că a fost sfătuitor de taină a lui Mihai Viteazu.

Dacă tot am terminat cu persoanele eu zic să trecem puțin și prin istoricul clădirilor. Prima atestare documentară a bisericii rupestre apare în 1574. Se crede că biserica este mult mai veche deoarece în pictura originară se disting portretele lui Nicolae Alexandru Basarab și Radu Negru. De-a lungul istoriei schitul este ars/părăsit și refăcut de mai multe ori. Schitul devine mănăstire în anul 1993 și aparține de Episcopia Argeșului.

Drumul spre locație nu e spectaculos din punct de vedere al peisajului dar se parcurge o zonă foarte importantă din punct de vedere agricol – zona Voinești. Dacă vreți mere, suc de mere sau alte fructe vă recomand să cumpărați de la producătorii din acea zonă. Nu de alta dar chiar se simte diferența de gust între un suc de mere de acolo și unul din magazin (chiar dacă ambele sunt 100% naturale).

Pe drum începuse să plouă. Nu era o veste bună pentru abordarea acelei urcări dar am zis să ne oprim totuși.

Am ajuns în parcarea de lângă șosea în jurul orei 9. Prin zonă deja își făcuseră apariția membrii ai unei anumite etnii (rromi, țigani sau cum li se spune acum) care erau pe sistemul „dă-mi și mie un leu”. Am dat câțiva lei pentru a nu se trezi cu mașina avariată la întoarcere.

Am traversat podul, am făcut niște poze râului Dâmbovița, am văzut că avea ceva gunoaie prin el și am zis să începem urcarea.

Notă: Chiar dacă un călugăr care era jos ne-a spus că urcarea este destul de ok – el fiind încălțat cu niște papuci nu recomand realizarea acestui scurt traseu fără bocanci, în special dacă a plouat înainte.

Traseul nu este marcat dar nu prea ai cum să te rătăcești – singurul lucru de amintit – să o luați la dreapta pe cărare imediat ce treceți de pod.

După ce am făcut dreapta, pe lângă cerșetori, au început să își facă apariția și niște stânci gigant care aveau diverse forme. De exemplu una mi s-a părut că arăta ca un cap de gigant. Prima parte a traseului este destul de lejeră – apoi începem să urcăm printre stânci și prin pădure. Chiar dacă urcarea nu este lungă, este destul de solicitantă: gen nu am putut nici să îmi reglez respirația că am și ajuns (e adevărat că am mers și rapid – unele persoane neputând urca din cauza încălțărilor).

În fine – pe scurt ce mai trebuie spus despre traseu :

• sunt cruci (bănuiesc că sunt 12 – o să mă uit data viitoare la acest aspect);
• găsești băncuțe pentru a te odihni;
• chiar înainte de sfârșit există o cruce pusă la înălțime pe o piatră;
• nu vă abateți de la traseu pentru a vedea panorama – se vede mult mai frumos de la mănăstire.

Și ajungem sus. Aici dăm peste un alt mister:

• chiar înainte de a intra în incinta mănăstirii, pe plăcile de beton se pot citi următoarele inscripții: „Călătorule aduți aminte de moarte – 1963” și „Omule moartea este lângă (ceva care nu se poate citi)”. Nu știu ce e cu aceste scrieri dar, dacă aș veni noaptea spre mănăstire și aș vedea la intrare aceaste inscripții, aș avea coșmaruri câteva zile, lejer.

În fine, trec peste moment și intrăm în curtea mănăstirii. Și aici mă lovește un haos ordonat. Am urcat și noi în momentul în care se ținea slujbă în biserică, iar în curte erau oameni care urcaseră special pentru slujbă. În afara de asta se vedea că în ansamblu se fac lucrări de mentenanță sau se construiește ceva – nu știu de ce dar am rămas cu impresia unui șantier în lucru.

Am intrat puțin în biserica din stânca – destul de întunecata dar foarte interesantă dacă ai timp să te uiți la pictură și la arhitectură. La biserica maramureșeană, care sincer nu știu ce caută acolo (asta dacă nu s-a ales acel stil pentru a nu sta zăpada pe acoperiș) am zis pas – era prea multă lume și nu prea aveam nici timp nici chef de aglomerație. Apoi am urcat spre crucea dorințelor. Atenție cum călcați pe stâncă, mai ales dacă este umedă. De aici poți sta liniștit să admiri peisajul – ai vedere aproape 360 de grade – fiind locul cel mai înalt din mănăstire. La plecare am făcut puțin dreapta și am ajuns la coliba moșului, iar dacă mergeți pe potecă veți da și de cavalerul trac.

Pentru coborâre nu am nimic de adăugat. Ba nu, aș adăuga un comentariu cu privire la lumânările aprinse la cruci, care din punctul meu de vedere, printr-un cumul de factori, ar putea provoca un mic incendiu. Dar peste tot unde este foc există acest risc. Zic să nu fim mai catolici decât papa.